Un drum non-formal până în Islanda

Septembrie a fost o lună importantă pentru Minte Forte. Toată vara de dinainte, o echipă harnică formată din psihologii Paula, Claudia și Dumitrița, a lucrat la compunerea, piesă cu piesă, a unui training foarte ambițios, foarte complex și foarte frumos, totodată: The nonformal road to mental health. A adus împreună activități bazate pe învățarea din experiență, care au fost testate de-a lungul anilor în ateliere și evenimente alături de voi, cei care sunteți aproape de Minte Forte și ați răspuns invitațiilor noastre. A mai rămas să le lipim una cu alta cu grijă și atenție, construind treptat un training fluid de 7 zile. Și nu doar atât! I-am luat și lui bilet de avion și am zburat împreună către... Islanda!

Asociația Hugarafl din Islanda, cu care avem deja o trainică și productivă colaborare în proiecte Erasmus plus, a găzduit în acest an un training made in Romania, susținut de Dumitrita, Paula și Claudia. Organizațiile participante au fost Activament din Spania, Association of Psychosocial Rehabilitation din Albania, Stowarzyszenie na rzecz zdrowia psychicznego dziecka i rodzin din Polonia, Psicologi per I popoli nel mondo din Italia și Hugarafl din Islanda. În plus, noi nu i-am uitat pe Alex și Ovidiu din Minte Forte, deși se pare că la aeroport, între zboruri, bagajele lor au uitat ca au de schimbat avionul și au ajuns cu o zi întârziere în Islanda...

Septembrie pe această insulă cu peisaje bizare și pe alocuri suprarealiste nu este o lună (neapărat) caldă. Am pornit din Cluj în mânecă scurtă și am aterizat în Islanda în palton. Ne-am aventurat către Hengill, o zonă muntoasă aflată la o oră de mers cu mașina de Reykjavik, care în acele zile era îmbrățișată strâns de vânturi puternice și înghițită complet de un nor – și o „ploaie verticală”, așa cum va fi numită mai târziu de Ovidiu, colegul nostru, care, stând și contemplând în zare, a descoperit o nouă formă de agregare a apei.

Așadar, în dimineața primei zile de training, ne-am trezit cu entuziasm și energie ca să le arătăm participanților, în mare, cam ce-i așteaptă în următoarele șapte; cam ce-i cu drumul acesta non-formal și unde duce el. Ei, noi am plănuit ca primele cinci zile să fie alocate trăirii pe propria piele (și pe propriile emoții) a metodelor de învațare prin experiență în domeniul sănătății mintale. I-am avertizat pe participanți că efectele secundare ale acestor zile vor fi dezvoltarea personală și autocunoașterea – pentru că una dintre valorile noastre, la Minte Forte, este că cei care se implică în ajutarea celorlalți urcă o pantă ascendentă a înțelepciunii! În continuare, ultimele două zile au fost alocate acumulării unor cunoștințe despre învățarea non-formală și designului efectiv de activități, prin muncă în grup urmată de feedback. Speram ca, la final, participanții noștri să dobândească o atitudine pozitivă față de învățarea nonformală, să afle cunoștințele necesare și să înceapă să își dezvolte competențe și abilități în a lucra cu metode nonformale în activitatea lor din domeniul sănătății mintale. 

Prima zi a fost una de acomodare cu grupul, așadar. Am aflat și reținut cum ne cheamă, am aflat ce avem în comun și prin ce ne distingem unii de alții, am aflat ce valori ne leagă (la propriu, participanții au vizualizat legătura între valorile care îi ghidează printr-un ghem de sfoară). Am discutat despre obiectivele care ne structurează învățarea și despre filtrul nostru compus din abilități, atitudini și cunoștințe. Am discutat despre zona de confort, de învățare și de panică – încurajându-i pe participanți să își pună cortul emoțional în zona de învățare în următoarele zile, chiar dacă uneori terenul e uneori mai denivelat (și să înțeleagă că disconfortul nu e necesar să creeze panică).

Înarmați cu aceste concepte și simțindu-ne tot mai mult parte dintr-un grup, următoarele zile am plonjat cu capul înainte în activitățile nonformale: am organizat o „Cafenea cu suflet” pe tema fricilor care ne limitează (de singurătate, de intimitate, de eșec, de necunoscut), participanții au scris o scrisoare către frică, și-au folosit imaginația pentru a găsi un spațiu în care se simt relaxați și în siguranță, și-au identificat sursele de speranță, și-au reprezentat ritmul respirației prin formă și culoare, au citit povești de viață la biblioteca vie, au pus naturii întrebări care îi apăsau, și-au exersat încrederea în grup, și-au descoperit superputerea și kriptonita, au făcut poze și le-au dat voce. La finalul unor zile intense de muncă personală și de grup, de multe emoții, revelații și descoperiri, i-am ajutat pe participanții noștri în dimineața celei de-a cincea zi să integreze experiența printr-o meditație centrată pe compasiune, rugându-i apoi să își scrie o scrisoare de mulțumire lor înșiși (tehnici  minunate, pe care le recomandăm fără contradindicații!).

Pentru a face tranziția între partea experiențială și partea mai pragmatică a trainingului, am făcut o excursie de vis la Golden Circle, vizitând Gheizerul și Parcul Național Þingvellir (nici n-am fi sperat la o metaforă mai bună decât să admirăm locul unde se unesc plăcile tectonice nordamericană și euroasiatică) și încheind ziua într-o piscină cu apă termală caldă. Exterioară, cum altfel? Și ce dacă afară erau 10 grade?

În penultima zi, participanții au devenit traineri și trainerii... participanți! Asta deoarece, după o introducere teoretică (scurtă, că doar drumul era non-formal) în care au aflat despre învățarea prin experiență descrisă de David Kolb (experiență – reflecție – abstractizare – testare), participanții s-au grupat în echipe și au dezvoltat ei înșiși activități pentru ceilalți. A ieșit o minune de patru metode inedite: am învățat despre valoarea networkingului și cât de important este ținem legătura pentru viitoare proiecte, despre cum să acceptam și să integrăm încheierea unui proces, am „vorbit pe la spatele oamenilor” dându-ne feedback pozitiv și aprecieri și am învățat cum mintea noastră creează prejudecăți din date puține. Una peste alta, noi, trainerii, am fost foarte mândre de participanții noștri și am considerat că scopul nostru de bază fusese atins și depășit!

Ei bine, în ultima zi, inima noastră era deja plină de recunoștință, de un sentiment cald al prieteniei, intimității și apropierii de grup, dar și de un soi de tristețe pentru că se va termina. Ultima seară, sala de activități s-a transformat în ring de dans (ce mod mai bun de a încheia aceste zile?) și încet-încep, până spre dimineață, ne-am luat rămas bun de la toți participanții noștri.

Ei bine, n-am plâns că s-a terminat (mai alea că aveam multe ore de somn de recuperat), ci ne-am bucurat enorm că s-a întâmplat. Ca să nu mai vorbim că, odată ce am dormit câteva ore în plus, să știți că beculețele noastre s-au reaprins cu noi idei de proiecte și colaborări de viitor cu Islanda.

De ce? Pentru că Icelandness. De ce să trăiești în prezent când poți să trăiești în Islanda? 

Articol realizat de Claudia Găgeanu